vineri, 1 aprilie 2011

Omul cu adevarat sarac

A fost odată un călugăr zen, pe numele lui Hokuji, care practica cât putea el de bine  „vidul perfect”. Locuia singur, într-un templu abandonat.
Într-o noapte, fu trezit de un zgomot neobișnuit. Se sculă. Văzu într-un mar un tânăr care fura fructele abia date în pârg. Fără să stea pe gânduri, el merse în magazie, luă o scară, pe care o așăză la piciorul copacului, apoi se retrase discret. Hoțul, absorbit de lucrul său, nu remarcase nimic.
Hokuji se culcă la loc pe rogojina lui, gândind: „Așa hoțul meu va putea coborî din copac, chiar greu încărcat, fară a risca să își rupă oasele.” Și adormi făra alt gând.
Când inima este pură, golită de orice posesiune, de orice egoism, omul traiește in pace. Regăsește în sine natura de Buddha.
Evanghelia ne spune:
„Fericiți cei săraci cu duhul, căci a lor va fi Împărăția Cerurilor”(Luca, v, 3)
Maestrul Johannes Eckhart (1260-1328) ne spune:
„Acesta este un om cu adevărat sărac, de o sărăcie interioară, care nu vrea nimic.”
Omul cu adevărat sărac cu duhul nu vrea nimic, nu dorește nimic. Îl lasă pe Dumnezeu să lucreze în el. Omul cu adevărat sărac în inima lui este golit de orice cunoaștere. Dumnezeu, care este în toate, îi este de ajuns. Omul cu adevărat sărac nu posedă nimic, nici chiar propria sa existența . El este doar locul lui Dumnezeu.
Omul cu adevărat sărac este asemenea cerului albastru infinit, nelimitat; el nu mai există ca formă particulară, căci este una cu Dumnezeu.

„Am aruncat acest lucru de nimic
Care este numit„Eu”
și am devenit universul imens.”
                                             Natsume Soseki

Sursa:Henri Brunel-Anul Zen


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu